Acesta a fost cândva locul meu de joacă…

După ce adunat câteva fotografii de la Roșia Montană și Geamăna, încercând să prezint ceea ce am văzut cu ochii mei, după ce am preluat impresiile Laurei Turdean cu privire la vizita noastră la Roșia Montană și împrejurimi, am descoperit pe Facebook un album foto și impresiile unei persoane care înțelege prea bine ce înseamnă Geamăna și ce ar putea deveni Roșia Montană. Le preiau în continuare, cu acordul autorului textului, Alexandra Roman, și al fotografului, Cristi Pascal.

Un loc în munți. Străzi înguste. Case vechi. Oameni care își duc traiul ca și cum s-ar afla aici dintotdeauna și vor mai fi aici o bună bucată de vreme. Sau…??

La o privire mai atentă însă observi că mai toate casele par înțepenite. Nicio mișcare, deși e primăvară și toată lumea ar trebui să dereticească pe afară, prin casă, să alunge cu totul rămășițele iernii. Doar că oamenii au plecat, iar casele stau părăsite. Așteaptă parcă să își piardă rostul sub zgomot de utilaje și miros de dinamită.

Roșia Montană tinde spre două direcții diferite: o parte vrea să își ducă existența la fel ca până acum, pe când cealaltă parte ar renunța la tot ce a fost vreodată localitatea pentru un pumn de bani. De aur nu poate fi vorba, acela o să fie văzut doar în pozele colorate ale companiei miniere. Neliniștea reiese din limita dintre cele două direcții; fiecare parte își are argumentele ei și convingerea că ea are dreptate. Și adevărul e că scopul în sine e același: bunăstarea. Doar că această bunăstare e văzută din perspective foarte diferite.

Pentru unii, bunăstarea înseamnă un loc liniștit, cu aer curat, unde își pot privi copiii crescând sănătoși, alergând pe dealuri. Pentru alții însă, bunăstarea rezultă din săparea unor munți într-un mod grotesc pentru a scormoni aurul care de mii de ani s-a extras de aici fără a fi nevoie de alungarea locuitorilor și distrugerea mediului. Până nu demult, oameni și natură s-au împletit cât se poate de armonios; nu a fost nevoie să se distrugă una ca să existe cealaltă. Acum, dintr-o dată, asta nu mai funcționează; ceva trebuie sacrificat. Unii numesc asta „progres”.

Ca să ilustrez în ce mod „progresul” de genul acesta lasă urme adânci atât în natură dar mai ales în sufletul oamenilor, o să fac o scurtă relatare:

Nu departe de Roșia Montană, peste câteva dealuri, unde acum zace un imens lac de steril sângeriu s-au născut și au trăit bunicii și tatăl meu. Soarta satului Geamăna este cumva pecetluită; lacul crește continuu, ca rezultat al exploatării cuprului de la Roșia Poieni, înghițind copaci și case, iar casa bunicilor mei este de mult sub oglinda otrăvitoare a lacului. Mă întreb ce ar spune ei uitându-se la ce a rămas din locul care a fost casa lor. Dacă ar înțelege că totul s-a făcut pentru un scop “nobil”; ce mai contează o mână de case, cimitirul, biserica, ce sunt acum acoperite de otravă? E suficient să arunci o singură privire spre ceea ce a fost o vale frumoasă, plină de viață, ca să te înfiori.

Oare vrem să vedem așa ceva și la Roșia Montană? Dar nu oricum, ci mult mai mare și mult mai otrăvitor? Iar întrebarea este: pentru ce? Sau mai bine spus, pentru cine? Oricum, nu pentru cei care încă locuiesc acolo sau pentru copiii lor, ci pentru câțiva oameni din țări străine care au văzut Roșia Montană doar pe machete.

Iar cei care s-au născut la Roșia Montană, dacă vor mai călca vreodată pe aici, se vor întreba unde sunt locurile în care au copilărit, casa părintească, ulițele pe care alergau, copacii sub care stăteau la umbră. Eeei, toate astea nu vor mai fi, dar în schimb vor găsi un crater imens care le va spune: „Aici a fost odată…”