Unde mergem cu protestele?

Am recitit mai devreme o listă a pașilor necesari pentru a transforma protestele în schimbările sociale dorite. Această listă se bazează pe experiența multor proteste reușite și eșuate – din toate se poate învăța câte ceva.

Pornind de la această listă, încerc să văd cum ne descurcăm zilele astea și să îmi exprim opinia privitoare la ce am mai avea de făcut:

1. Definirea obiectivului

Pentru a schimba ceva, trebuie să știm clar unde vrem să ajungem. Este foarte evident că vrem să trăim într-o țară în care corupția nu mai este endemică, o țară în care drepturile tuturor cetățenilor sunt respectate – acesta este obiectivul general. Dar care este obiectivul specific?  Dacă întrebi pe cineva ce ar trebui să se întâmple, concret, în urma protestelor, răspunsurile diferă mult. În mare, răspunsurile se regăsesc undeva în cadrul spectrului descris mai jos:

  1. Eliminarea ordonanței de urgență (nu intru în detalii tehnice aici, sunt destule discuții despre abrogare / prorogare / retragere / anulare ș.a.m.d. – cred că trebuie să ne concentrăm pe ideea esențială: ei au făcut-o, ei s-o desfacă)
  2.  Demiterea lui Iordache, Ministrul Justiției
  3. Demiterea / demisia guvernului (sau demisia prim-ministrului, Grindeanu – efectul este același)
  4. Demisia lui Dragnea din fruntea PSD
  5. Alegeri anticipate

Presupun că toți demonstranții vor îndeplinirea punctului 1. Dar pe măsură ce coborâm în listă, tot mai puțini demonstranți se regăsesc în cerințele respective. Deci ar trebui să ne oprim la punctul 1? Nu cred, pentru că am elimina doar un efect, fără a ne atinge de cauză. Trebuie însă să cerem alegeri anticipate? Nu cred că asta ne rezolvă problema. Și atunci unde ne oprim?

Cred că cea mai bună soluție este să cerem demiterea / demisia guvernului. Odată guvernul demis, președintele Iohannis reia consultările cu partidele pentru desemnarea unui nou premier. Având în vedere rezultatul votului, este firesc și democratic să desemneze un candidat de la PSD. Dar, după ce tocmai au făcut liderii coaliției, consider că Președintele ar trebui să aleagă singur candidatul. Iar alegerea nici nu ar fi dificilă, ar avea de optat între doi politicieni importanți ai PSD care s-au exprimat public împotriva ordonanței de urgență: fie Mihai Chirica, primarul Municipiului Iași, vicepreședinte al PSD, fie Sorin Moisă, europarlamentar PSD.

Un asemenea candidat ar avea tot interesul să vină cu un cabinet performant tocmai pentru a nu păți precum Sorin Grindeanu. Parlamentul ar vota un astfel de cabinet pentru a nu risca să fie trimiși acasă (dacă se resping două propuneri succesive Președintele poate dizolva Parlamentul). Ulterior ar putea guverna sprijinit măcar de o parte din propriul partid, dar și pe baza voturilor opoziției, dacă sunt măsuri bune.

Odată instalat un guvern PSD independent de Liviu Dragnea, partidul ar avea grijă să-l detroneze pe acesta – un dictator fără putere este o glumă proastă.

Bun, dar întrebarea unora poate fi:

Atâta efort și am ajuns tot la guvern „PSD, ciuma roșie”? De ce să nu-i punem din nou pe tehnocrați? Că doar ei au guvernat bine!

Deși sunt de părere că guvernul Cioloș a fost cel mai cinstit din istoria noastră recentă, s-au văzut foarte clar limitele unui guvern fără sprijin parlamentar. Un exemplu elocvent: ordonanța de urgență a fostului Ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, a fost respinsă de Senat. Și oricât ne-ar plăcea nouă de Dacian sau Vlad, așa funcționează democrația: Parlamentul face legile.

Să zicem că v-am convins. Ne trebuie guvern politic. Dar de ce PSD? De ce nu facem alegeri anticipate, să scăpăm de pesediști? Păi ar fi mai multe motive:

  • Înainte de toate, pentru desfășurarea de alegeri anticipate, este necesar ca Parlamentul să respingă două propuneri succesive de prim ministru. Chiar dacă toți actorii politici ar cădea de acord asupra acestei soluții, iar propunerile de guvern ar fi numai formale, este posibil să se găsească o majoritate a parlamentarilor care să voteze orice numai ca să nu-și piardă posturile – iar apoi ne-am trezi cu o glumă de guvern pe care nu și-l dorește nimeni instalat din întâmplare.
  • Chiar dacă parlamentarii înțeleg situația și resping cele două propuneri succesive, Constituția prevede un interval de 60 de zile până la desfășurarea alegerilor anticipate. În acest timp, la Palatul Victoria ar fi tot gașca lui Dragnea, eventual fără Grindeanu în frunte. Iar România ar intra în campanie electorală într-o incertitudine teribilă – care ne-ar costa foarte mult la buzunar.
  • Odată ajunși la alegeri, cine știe care va fi rezultatul? Dacă câștigă iar PSD? Pe Dragnea nu l-ar schimba în campanie, PNL e fără conducere aleasă, USR încă trebuie să se facă un partid politic adevărat. Există șanse ca Dragnea să câștige din nou – iar atunci nimeni nu i-ar mai putea face nimic, nici opoziția internă din partid, nici măcar milioane pe străzi.
  • Iar dacă suntem optimiști tare de tot, să zicem că participarea la vot va fi masivă, iar PSD va pierde ca în 2014. Vestea bună, din punctul meu de vedere, este că am scăpa, probabil, de ALDE și PMP, care nu ar mai îndeplini pragul electoral. Luând scorul din 2014, am avea 45% PSD – 55% anti-PSD. Iupii, Cioloș la guvernare, ne-am luat (iar) țara înapoi! Ei, nu e chiar așa: jumătate din România ar considera că li s-a furat pe nedrept guvernul pe care ei l-au ales. Am trăi într-o țară mai dezbinată ca niciodată, niciun pesedist nu va sprijini guvernul, iar orice reformă importantă necesară ar pica din lipsă de sprijin în Parlament – că doar PNL e doar un PSD mai mic.

Urmărind punctele următoare se va vedea, totodată, că propunerea de mai sus are sens și din punctul de vedere al strategiei de urmat pentru a ne atinge obiectivul general.

2. Identificarea aliaților și atragerea altora noi

Privitor la mișcarea anticorupție, putem vorbi și aici de un spectru: de la „fanii DNA”, care vor ca justiția să-i pedepsească pe corupți, chiar cu riscul de a face abuzuri, și până la „dușmanii DNA”, cei care consideră că DNA, cu sprijinul judecătorilor, este noua poliție politică ce urmărește orice politician care nu urmează indicațiile cuiva – oricine ar fi acea persoană / structură / stat. Este clar că „fanii DNA” sunt în stradă iar „dușmanii DNA” îi înjură pe primii din fața televizoarelor. Dar marea majoritate a românilor sunt între cele două extreme, fie în stradă, fie tot în fața televizoarelor sau a calculatoarelor, întrebându-se cine are dreptate. Cu acești oameni trebuie să discutăm, să vedem ce întrebări au, care sunt problemele pe care le ridică ei, să căutăm punctele comune. Cea mai mare greșeală este să ne axăm pe diferențele de opinie – dacă nu ești cu mine ești împotriva mea – știu că-i greu să eviți asemenea poziționări uneori, dar este important să nu uităm că noi avem un alt obiectiv.

Nu trebuie neapărat să-i aducem în stradă pe cei de la televizor sau calculator, dar este important să-i convingem că nu protestăm împotriva lor, ci că ne dorim aceleași lucruri de bază.

3. Identificarea structurilor de sprijin

Vorbind de un guvern în funcție, o importantă structură de sprijin o reprezintă forțele de ordine. Dacă la protestele din trecut una dintre scandările străzii era „Jandarmeria apără hoția” – uneori pe deplin meritat – acum am ajuns la „Jandarmeria, jos pălăria” – cu răspunsuri pe măsură inclusiv de la structurile de comandă ale instituției – cei care sunt cel mai aproape de politicieni. Acesta este un câștig extraordinar al protestelor din ultimii ani – le-am luat politicienilor principala armă cu care puteau încerca să ne trimită acasă.

Totodată, actualul guvern are sprijinul structurilor din teritoriu ale PSD. Nu pentru că îl iubesc pe Dragnea sau slugile lui întrunite la Palatul Victoria, ci pentru că au muncit cu toții pentru victoria electorală care a făcut posibilă învestirea acestui guvern. Dacă ar avea de ales între guvernul Grindeanu și un guvern al altor forțe politice, sau chiar independent, în mod firesc își vor apăra propriul guvern. Dacă ar avea, însă, garanția că guvernarea rămâne la propriul partid, conform rezultatului alegerilor, eu cred că ar accepta înlocuirea guvernului Grindeanu cu unul de oameni serioși și independenți, care să facă treabă – situația de criză politică nu-i ajută foarte tare.

4. Atragerea opoziției, nu înăbușirea ei

Sprijinul cel mai important al PSD îl reprezintă votanții partidului: cei care, din diferite și diverse motive, nu se simt reprezentați de nicio altă forță politică sau politician. Sunt oameni care, după o viață întreagă de muncă, trăiesc dintr-o pensie de mizerie. Pentru aceștia, PSD, dacă nu i-a ajutat concret, măcar a vorbit pe limba lor, le-a arătat că sunt preocupați de soarta lor. Alții au rămas fără 25% din salariu într-o perioadă de criză, economiile făcute astfel de stat ajungând la o gașcă care propovăduia oficial anti-corupția, iar în culise muta banii din bugetul statului în buzunarele proprii. Asemenea oameni înțeleg că anticorupție = nu lăsăm PSD să vă dea bani că vrem să-i furăm noi.

Cu toți acești oameni trebuie să discutăm, să încercăm să le înțelegem punctul de vedere, să le explicăm că nu le vrem răul – ȘI CHIAR SĂ NU LE DORIM RĂUL!

5. Construirea unui plan pentru a supraviețui victoriei

Dacă reușim să avem un nou guvern al PSD, dar unul performant de data asta, ce facem? În primul rând, ochii pe ei ca pe butelie 🙂 Oricât ne-am da imparțiali, cred că noi, ca societate, am fost mult mai atenți și critici cu guvernările PSD decât cele „de dreapta”. Iar acest lucru poate fi un avantaj pentru un guvern care înțelege ce are de făcut. Iar dacă nu înțelege, punem iar mână de la mână, lăbuță (de câine) de la lăbuță și trimitem acest guvern după Grindeanu.

La fel de important, trebuie să punem presiune pe partidele politice să își îndeplinească rolul în Parlament, dar și să se reformeze (respectiv să se formeze cum trebuie, în cazul USR).

 

Una peste alta, sunt 5 pași mari și lați! Simplu, nu-i așa? Ne vedem diseară în piață!

(Fotografia Facebook - Dan Mihai Bălănescu via Adevărul.ro)
Tagged , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*